Cartea de faţă s-a născut ca o consecinţă fericită și normală a cercetărilor noastre asupra elitelor interbelice. Îndeosebi a celor care au performat în domeniile umaniste: arheologie, istorie, istoria artei și arhitecturii, creaţia artistică.
În mică parte pe eroii cărţii i-am cunoscut direct, de la unii am primit cunoștinţe valoroase în calitatea lor de dascăli și cercetători, iar în compania câtorva m-am aflat în împrejurări excepţionale și de neuitat. Îndemnat de exemplul acestor înaintași, am perseverat în cercetarea arhivelor, dar le-am căutat urmele și în ceea ce au înfăptuit pe șantiere arheologice, în cercetări de teren, în lucrări migăloase de conservare-restaurare la monumentele istorice. Celor afirmaţi în domeniul artelor le-am admirat talentul în colecţii și expoziţii muzeale.
Luaţi împreună, acești istorici – îi numim astfel întrucât fiecare a respectat legile și învăţăturile istoriei – aparţin celei mai pe deplin afirmate generaţii de intelectuali români din mereu lăudata perioadă interbelică. Dacă atunci s-au format acești mari specialiști, în urma unei largi deschideri a vârfurilor societăţii românești pentru promovarea valorilor, deplina lor maturitate s-a petrecut abia în anii războiului și mai ales în urma acestuia. Matura lor contribuţie, scontată a fi potentă și plenară, s-a înfăptuit deci într-o vreme nu tocmai propice, și într-o ţară lăsată în stăpânirea dominatoarei URSS. Chiar și în asemenea condiţii ostile concepţiilor democratice în care generaţia treizecistă s-a format, dar și lăsată să trăiască într-o patrie încorsetată de rigori ideologice nemiloase deduse din trâmbiţata luptă de clasă, temeinicia pregătirii intelectuale și largul orizont al formării lor ce a pus la baza ei valorile umaniste perene, le-au creat acelor intelectuali însemnate platforme de afirmare. Prin ei, ca modele, s-au transmis tinerilor, pe căi imposibil de controlat, cunoștinţe, sentimente, mijloace și legături puternice care au înfruntat timpurile. Și care, mult, au atenuat în parte fragmentarea societăţii, lăsând șansa ca prin memoria istorică să fie pregătite vremuri mai bune.
Cartea noastră este așadar închinată bursierilor Școlii Române de la Roma, condusă vreme de peste 10 ani, de un important istoric: Emil Panaitescu.
Prin urzelile destinului, personajul principal pe care îl prezintă cartea – Emil Panaitescu – este legat de un spațiu anume, al Romei, și de ceea ce aici s-a ridicat prin stăruința multor energii: edificiul Școlii Române (Accademia di Romania). Firele Moirei l-au condus pe istoricul Emil Panaitescu spre familia Lahovary, al cărui cap, Alexandru Emanoil a reprezentat România, ca ministru, în Italia, în două rânduri: de la 1 martie 1893 la 20 februarie 1896 și de la 2 decembrie 1917 la 1 februarie 1928.
Distins diplomat, dintr-o prestigioasă familie de aristocrați liberali, acesta l-a remarcat pe Emil Panaitescu ca bursier trimis la Roma, l-a agreat apoi ca ginere, i-a susținut cariera.
Din Cuprins:
- Argument
- Profilul istoricului
- Școala, directorul ei și legăturile acestuia
- Bursierii și programul Școlii
- Impresiile socilor
- Publicaţiile Școlii
- Consolidarea prestigiului academic al Școlii
- Demersuri pentru susţinerea directorului și afirmarea Școlii Norii războiului asupra Școlii
- Măsurile represive și degradarea Școlii
- Decizia rămânerii în străinătate
- Anii ’50 – ani ai marilor încercări
- Epilog
- Abstract
- Bibliografie
- Indice
Recenzii
Nu există recenzii până acum.