La țigănci… cu Popescu

Această carte mi-a fost comandată. Cererea a fost rostittă imperativ de un grup de ființe mai puțin capabile de înțelegere:

– un poet, ale cărui vorbe le rostesc în fiecare seară cu aceeași emoție pentru că ele alcătuiesc în spațiu un drum între viață și moarte – Cristian Popescu

– un fiu risipitor, plecat de niciunde spre nicăieri în căutarea (nevolnică speranță) a propriei identități – Alexandru Hausvater

– un alchimist al sunetelor ce scapă minții, pentru ca să ne rsăcumpere inima și sufletul – Adrian Enescu

– un grup de zurbagii ai vieții și ai nopții, stăpâni nemiloși ai fnatsmelor și iluziilor, înfășurați cu disperare în mantia propriei singurătăți – actorii

Lor le aparține această carte pe care m-au silit să o scriu.

SPECTACOLUL

„La Ţigănci” nu este rodul unei întâmplări fie ea chiar şi norocoase. Proiectul e strâns legat de un program conceput şi finalizat de conducerea de atunci a Teatrului Odeon alcătuită din Alexandru Dabija şi Florin Zamfirescu. Regizorul Alexander Hausvater autorul spectacolului „ … au pus cătuşe florilor“, care a reprezentat un act artistic curajos, şi o propunere plină de noutăţi în planul creaţiei regizorale alături de trupa de actori ce a reuşit printr-o totală disponibilitate să răspundă cu har acestui proiect au fost celelalte două argumente ale acestei izbânzi.

Perioada anilor 1991 – 1994 a consemnat după părerea mea, impunerea teatrului Odeon în vârful mişcării artistice din România. Era de fapt o schimbare radicală a ofertei artistice pe care teatrul o avansa publicului şi specialiştilor. Cred că nici nu se putea altfel. Instituţia îşi schimbase titulatura ce amintea apartenenţa la un cartier (Giuleşti) cu un nume (Odeon) ce definea câteva instituţii de prestigiu în Europa. Nu cred în teoriile care spun că totul începe sau se termină de pe o zi pe alta. În artă mai ales există o continuitate iar pentru artiştii capabili o nevoie continuă de noutate şi explorare. Esenţial este însă ca ţinta propusă de conducere să aibă un nivel şi o calitate maximă ce depăşesc performanţa obişnuită. Atunci în teatrul Odeon s-a produs un fenomen ce a ferit colectivul artistic de traume inutile. Aproape toţi actorii lucrau din plin în proiecte bine gândite. Alături de actorii experimentaţi ai teatrului ce şi-au dorit dintotdeauna experienţe artistice deosebite (Florin Zamfirescu, Adriana Trandafir, Gelu Niţu, Mircea Constantinescu, Constantin Cojocaru) au fost aduse valori ale tinerei generaţii (Camelia Maxim, Marius Stănescu, Laurenţiu Lazăr, Diana Gheorghian, Oana Ştefănescu, Carmen Tănase, Ionel Mihăilescu, Dan Bădărău). Actori din alte teatre ce au dorit să se integreze echipei Odeon-ului şi propunerilor repertoriale au fost imediat primiţi în colectiv (Marcel Iureş, Şerban Ionescu, Radu Amzulescu, Dragoş Pâslaru). S-a muncit în comun şi au fost ocolite falsele orgolii. Au ieşit astfel la intervale scurte de timp uimind publicul prin calitatea interpretării şi prin noutatea mijloacelor artistice folosite: „Mincinosul“ de C. Goldoni cu Horaţiu Mălăele în rolul titular, regia Vlad Mugur, „… au pus cătuşe florilor“ de F. Arrabal, regia A. Hausvater, „Richard al III-lea“ de W. Shakespeare, regia lui Mihai Maniuţiu, „La Ţigănci“ după Mircea Eliade, regia Alexander Hausvater. Pe lângă viziunile regizorale originale prin care se prezentau spectatorilor subiecte mai mult sau mai puţin cunoscute, aceste montări ce constituiau programul artistic al echipei directoriale propuneau colectivului formule de spectacol inedite, incitante şi o mobilitate a energiilor nemaiîntâlnită. Grupul de actori ce a realizat cele patru spectacole „eveniment“ au avut privilegiul de a lucra cu trei regizori: Vlad Mugur, Alexander Hausvater, Mihai Măniuţiu, aflaţi într-un moment de vârf al carierei lor artistice. Pe de altă parte, aproape tot ceea ce exista în jurul nostru, dar în afara teatrului, fusese consumat cu disperare. Artiştii au fost implicaţi în evenimentele sociale şi politice de după decembrie 1989. Manifestaţiile de stradă, mitingurile, Piaţa Universităţii, marşurile, au însemnat tot atâtea apeluri la dialog, echilibru şi adevăr. Actorii le-au trăit emoţional şi prezenţa lor a fost încă o dovadă a nevoii de libertate pe care prin actul artistic au reprezentat-o întotdeauna. Lipsa de comunicare, violenţa, refuzul de a răspunde la întrebările puse, prezenţa aceloraşi figuri în vârful puterii au produs o profundă stare de dezamăgire şi dezgust. Mascarada luptei pentru putere şi pentru blocarea adevărului au convins actorii să se întoarcă şi mai înverşunaţi spre uneltele temporar abandonate. Lumea scenei, a fantasmelor se dovedea în multe situaţii mult mai dramatică, mai autentică decât bâlciul deşertăciunilor pe care realitatea acelor zile îl oferea cu generozitate. Starea de graţie dispăruse. Locul ei a fost ocupat repede de oportuniştii de profesie. Întoarcerea spre teatru rămăsese singura şi unica speranţă.

Mugur Arvunescu