Interviurile pe care le veţi descoperi în paginile acestei cărţi sunt mărturii vii ale unor vremuri în care creaţia artistică trebuia să supravieţuiască printre interdicţii şi compromisuri, dar în care, paradoxal, arta a reuşit să transmită mesaje profunde unei societăţi aflate sub un regim opresiv. Întâlnirile noastre s-au desfăşurat în locuri care au fost martore ale acestor „lupte“ la care armele principale au fost cuvântul şi mişcarea scenică: Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Nottara, Uniunea Cineaştilor din România, Teatrul Bulandra şi Teatrul Naţional din Iaşi. Aceste instituţii nu au fost doar spaţii de creaţie, ci şi refugii unde, dincolo de ochii vigilenţi ai cenzurii, artiştii şi-au împărtăşit temerile, frustrările, dar şi speranţele. În aceste locuri sacre, poveştile spuse au căpătat o rezonanţă aparte, pentru că zidurile lor poartă şi ele amintirea acelor vremuri.
În acest sens am avut privilegiul de a sta de vorbă cu opt dintre cele mai emblematice ,,capete de afiş” contemporane ale scenei şi ecranului românesc: Radu Beligan, Maia Morgenstern, Mircea Diaconu, Dan Puric, Tudor Gheorghe, Dorel Vişan, Dionisie Vitcu şi Victor Rebengiuc.
Regimul comunist sub Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, a înţeles foarte bine forţa teatrului şi a cinematografiei, ca instrumente de influenţare a maselor. Cenzura a devenit o unealtă puternică, iar fiecare piesă de teatru sau film trebuia să treacă prin filtrul unor comisii care analizau fiecare replică, fiecare gest, fiecare simbol care putea sugera o formă de nesupunere sau de contestare a ideologiei impuse de stat. În anii 1950 şi 1960, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, arta scenică era dominată de realismul socialist, un stil menit să glorifice lupta de clasă şi să promoveze valorile proletariatului. În această perioadă, piesele care primeau girul comisiei de cenzură erau cele care prezentau muncitorii şi ţăranii ca eroi ai societăţii, iar intelectualii şi burghezii erau portretizaţi drept duşmani ai poporului.
În anii 1970 şi 1980, sub dictatura lui Nicolae Ceauşescu, lucrurile au devenit mai complicate. Pe de o parte, liderul comunist încerca să promoveze o imagine de independenţă faţă de Moscova, ceea ce a permis, pentru o scurtă perioadă, o oarecare relaxare a cenzurii. Pe de altă parte, în acei ani, actorii şi regizorii trebuiau să găsească metode ingenioase pentru a-şi transmite mesajele. Sălile de teatru au devenit spaţii ale unui limbaj codificat, unde publicul învăţase să descifreze sensurile ascunse ale unor replici aparent inofensive.
Artiştii intervievaţi au fost nu doar martori, ci şi protagonişti ai acestei lupte continue. Radu Beligan, cu o carieră impresionantă, a navigat cu o eleganţă aparte printre 11
rigorile impuse de regim, găsind mereu modalităţi de a păstra un echilibru între cerinţele oficiale şi autenticitatea artistică. Maia Morgenstern, o prezenţă marcantă a teatrului românesc, a experimentat direct presiunea ideologică, dar şi forţa artei de a transcende limitările impuse. Mircea Diaconu, cu umorul său inconfundabil, povesteşte despre absurdităţile cenzurii şi despre strategiile prin care actorii reuşeau să „strecoare” mesaje în piese aparent inofensive. Dan Puric vorbeşte despre simbolismul gesturilor şi despre puterea teatrului non-verbal de a releva adevăruri pe care cuvintele nu le puteau rosti. Tudor Gheorghe, artistul care a transformat poezia într-o formă de rezistenţă culturală, povesteşte despre cum cenzorii încercau să elimine orice vers care putea fi interpretat ca o critică la adresa regimului. Dorel Vişan şi Dionisie Vitcu îşi amintesc de spectacolele care se jucau „cu cheia la gât”, pentru un public select, aprobat de partid, dar şi de momentele în care artiştii riscau enorm pentru a spune adevărul. Victor Rebengiuc, un simbol al verticalităţii în teatrul românesc, ne oferă o perspectivă lucidă asupra compromisurilor, dar şi asupra curajului pe care l-a presupus menţinerea unei integrităţi artistice într-o lume dominată de frică şi supraveghere constantă.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.