România între Eurasia și Occident

Lucrarea de faţă semnată de profesorul italian Claudio Mutti are o însemnătate aparte pentru opinia publică din România. Nu credem că exagerăm dacă afirmăm că sunt destule elemente care fac din ea o adevărată piatră de hotar în ce privește gândirea geopolitică din ţara noastră.

În primul rând, profesorul Claudio Mutti este un foarte bun cunoscător al realităţilor românești. În așa măsură, încât, pe bună dreptate, unul dintre traducătorii săi români, Răzvan Codrescu, remarca faptul că, adesea, cunoștinţele și înţelegerea (în sens de comprehensiune) profesorului Mutti în ceea ce privește istoria culturii române moderne depășește de departe nivelul multor cercetători români. Cu o astfel de calificare, profesorul Mutti poate face afirmaţii sau poate avea judecăţi de valoare sau opinii despre România care ne privesc în mod direct și dramatic, iar despre aceste idei ale domniei sale trebuie să reflectăm în mod aparte, ca venind din partea unui alter-ego al nostru.

În al doilea rând, lucrarea despre care vorbim este, preponderent, una cu caracter geopolitic, care apare în limba română într-un moment foarte special din perspectivă geopolitică. Interesul publicului român, de specialitate sau nu, trebuie, de aceea, să fie mare.

Ce fel de perspectivă geopolitică ne propune profesorul italian? Începând chiar cu titlul (România, între Eurasia și Occident), profesorul Claudio Mutti ţine să fixeze traiectoria majoră a gândirii sale geopolitice. Obișnuiţi cu imaginea ce ne-a fost atribuită în ultimele două decenii și jumătate, în care, geopolitic, România trebuia să treacă cu arme și bagaje în tabăra atlantismului celui mai dur și mai pur, gândirea geopolitică a profesorului Mutti ne ancorează, dimpotrivă, în tabăra unui eurasianism de largă respiraţie culturală, pe care ar fi bine să-l înţelegem exact înainte de a avea reflexul (comun la mulţi comentatori de la noi) de a-l respinge ca fiind nefiresc și impropriu.

Eurasianismul în varianta profesorului italian înseamnă mult mai mult decât o opţiune conjuncturală strict geopolitică, de moment. El este o opţiune mai curând metafizică, ce rezultă din profilul aparte al angajamentului cultural și spiritual al autorului: tradiţionalismul profesorului Mutti, în linia majoră a lui René Guénon sau Julius Evola, dar și a unor autori ca Ananda K. Coomaraswamy, Mircea Eliade sau Henry Corbin, reprezintă baza, soclul pe care se ridică o întreagă construcţie ideatică ce tinde să recupereze unitatea Eurasiei în pofida aparentelor diferenţe care separă popoarele Marelui Continent. Studiile savante incluse în acest volum ce propun o astfel de viziune spiritual-unificatoare asupra Eurasiei reprezintă capodopere ale stilului și piese de bază ale unui dosar eurasianist peren, neîndatorat conjuncturilor strict politice ale actualităţii (putem enumera aici titlurile din volum care se încadrează la această categorie: Ananda K. Coomaraswamy și unitatea Eurasiei, Mircea Eliade și unitatea Eurasiei și Henry Corbin: Eurasia, concept spiritual). Pentru a argumenta unitatea de substrat a Eurasiei, Claudio Mutti va face un excurs impresionant în tradiţiile popoarelor din această arie, luând în calcul ceea ce Ananda K. Coomaraswamy numea „viaţa interioară” a popoarelor ce trăiesc aici, și despre care savantul anglo-indian scria decis: „Viaţa interioară a Asiei şi a Europei este identică”. La care profesorul Mutti adaugă: „Dar unde trebuie căutată această esenţială identitate eurasiatică? Scriitorul anglo-indian ne trimite la izvoarele spirituale ale Eurasiei: la Upanişade, la Lao-tze, la «profeţii asiatici», la Platon, la Rumi, la Jakob Boehme, la Ruysbroek, la însuşi Nietzsche”. Acestea sunt numele pe care se sprijină ideea de unitate a Eurasiei…

Cazul românesc și situarea României în planul geopolitic și spiritual eurasianist este susţinut mai ales prin viziunea aparte a lui Mircea Eliade, care, în calitate de istoric al religiilor, era poate cel mai în măsură să conștientizeze unitatea spirituală a Eurasiei: „Fapt e că Eliade, ne spune Claudio Mutti, în calitate de român, nu era un occidental prin naştere, ci aparţinea unei naţiuni care s-a născut la o răscruce geografică, într-o regiune care a ocupat o poziţie «crucială» în raport cu migraţiile popoarelor, într-atât încât conaţionalii lui Eliade au manifestat frecvent o anumită vocaţie de a îndeplini rolul de mediatori culturali şi de creatori de sinteze (3). Pentru a ne exprima cu cuvintele sale: «Noi (românii, n.d.r.) aveam conştiinţa de a fi situaţi între Orient şi Occident (…)»”.

Dar, pentru a înţelege mai bine sensul geopoliticii spiritualiste a profesorului Mutti, e nimerit să invocăm în această scurtă prezentare a volumului ideile primului studiu al lucrării (Geopolitică, geografie sacră, geofilosofie), în care se face referire la rădăcinile sacre ale conceptelor geopolitice, prin analogie cu ideile lui Carl Schmitt despre rădăcinile sacre ale conceptelor gândirii politice: „Întrebarea este următoarea: ar fi posibil să se aplice şi geopoliticii celebra afirmaţie a lui Carl Schmitt după care «toate conceptele importante ale doctrinei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate»? Cu alte cuvinte, este plauzibil ca însăşi geopolitica să reprezinte un ecou modern, dacă nu o derivare secularizată a conceptelor teologice legate de «geografia sacră»? Dacă ar fi aşa, geopolitica s-ar găsi într-o situaţie analoagă, în anumite aspecte, nu numai cu «ştiinţa modernă a statului», ci cu întreaga ştiinţă modernă”. Privită astfel, ca gândire despre spaţiul sacru, geopolitica tradiţionalistă își dezvăluie potenţialul infinit de sinteză spirituală și se transformă în cu totul altceva decât o „știinţă” modernă în căutarea eficienţei puterii statale.

O ilustrare perfectă a acestor influenţe tradiţionale în plan geopolitic actual o reprezintă studiul Hyperborea, în care elementele mitologice se împletesc de o manieră cu totul aparte cu cele „obiective” și alcătuiesc un tablou impresionant prin deschiderile operate în timpul sacru și în geografia sacră a numeroase popoare europene și asiatice. De la autorii antici care evocă acest popor al hiperboreilor, profesorul Mutti va ajunge să invoce tradiţia aparte din opera lui Vasile Lovinescu, care la rândul său se bazează pe scrierile lui Nicolae Densușianu și are ca „amici” teoretici autori diferiţi ca expresie, printre care pot fi amintiţi Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Mihai Vâlsan, Matila Ghyka, Mihai Avramescu, Nichita Stănescu etc.

O altă idee forţă pe care profesorul Mutti o va susţine, în diferite forme, în întreaga sa operă geopolitică, este ideea imperială. Ca și în cazul sus menţionat al Eurasiei, pare a fi o idee stranie, cu care mulţi se vor simţi inconfortabil, având în vedere pe de o parte „realităţile” istorice mai vechi sau mai noi, iar pe de altă parte propaganda de dată recentă strict destructivă la adresa Imperiului, văzut ca element neconform spiritului novator al vremurilor moderne. Ca formă tradiţională politică, Imperiul, ne previne profesorul Mutti, este singura formulă politică viabilă inventată de către Europa (prin extindere, putem considera că și de către Asia). Prin urmare, este imperios necesar ca spiritul european să caute să se exprime în forma imperială. Dar ce presupune această formă? Cei care se grăbesc să critice Imperiul confundă spiritul său cu spiritul așa-numitului imperialism (abia acesta este o deviaţie modernă, toxică, ce trebuie cu adevărat cenzurată). Citându-l pe Louis Sorel, după ce trece în revistă principalele manifestări ale Imperiului începând cu cele iraniene și până la ultimul imperiu european, cel habsburgic, profesorul Mutti ne atrage atenţia asupra definiţiei corecte a Imperiului și a accentelor pe care aceasta le presupune: „Imperiul nu este pur şi simplu o mare putere politico-militară care exercită un control propriu asupra unui teritoriu extins. Imperiul poate fi mai degrabă definit ca «un tip de unitate politică ce asociază etnii, popoare şi naţiuni diverse dar apropiate şi reunite de un principiu spiritual. Respectuos cu identităţile şi animat de o suveranitate fondată pe fidelitate mai mult decât pe controlul teritorial direct». Orice manifestare istorică a modelului imperial s-a configurat în fapt, dincolo de dimensiunea sa geografică şi de varietatea etnică şi confesională a popoarelor corespunzătoare, pe o ordine unitară determinată de un principiu superior”. Așadar, o ordine superioară și nu doar o putere militară, economică sau de altă natură. Nu o simplă dominaţie, ci o coabitare de ordin mai înalt, bazată pe principii spirituale. Europa va fi fost așa ceva în trecut. Profesorul Mutti leagă decăderea actuală a Europei și cvasi-sinuciderea sa geopolitică de decăderea principiului imperial, care a transformat-o în vasal al intereselor atlantice și dușman al Eurasiei. Cu alte cuvinte, o Europă occidentală și atlantică devine, în interpretarea lui Claudio Mutti, o Europă depotenţată, debilă și suicidară: „În ce priveşte Europa, Imperiul a constituit mereu inima ideală şi politică a sa, centrul de gravitate, până când, cu decadenţa şi apoi cu dispariţia definitivă a celor mai recente forme imperiale, Europa însăşi să se identifice mereu mai mult cu Occidentul, până la a deveni un apendice al superputerii transatlantice şi un cap de pod al acesteia pentru cucerirea Eurasiei”.

Secţiunea din lucrare dedicată României („România – la răscrucea Eurasiei”) este construită, în afară de elementele eurasianiste pe care le-am enumerat deja, pe conceptul – ne permitem să spunem – „sacru” sau spiritual de răscruce. În opinia noastră, în scrierile profesorului Mutti există un accent deosebit pe ideea de centralitate geopolitică a României în raport cu Marele Continent eurasiatic. Invocând întreaga școală de geopolitică românească clasică (dar și actuală), pe care le cunoaște foarte bine, profesorul Mutti ne atrage atenţia asupra autoidentificării geopolitice românești cu ideea de răscruce. A fi la răscruce înseamnă, potenţial, a fi crucificat, dar înseamnă în același timp și a fi mântuit. Cu condiţia ca răscrucea să fie locul unde elementele care se întâlnesc să se transforme în sinteză și nu în tensiune. Actuala geopolitică românească, în care punctul central, centralitatea sau răscrucea este deviată în sens atlantist în plin centru spiritual eurasianist este o situaţie imposibilă, care nu poate dura foarte mult. Profesorul Mutti, cu o fineţe remarcabilă, ne atrage atenţia asupra ultimelor opţiuni geopolitice ale ţării noastre: „Dacă am presupune teoretic că România ar putea să adopte o politică bazată pe principii de suveranitate europeană, atunci ar trebui ca această ţară, în loc să fie redusă la un simplu pion al strategiei atlantice, să recupereze o funcţie potrivită propriei poziţii geografice, propunându-şi nu să fie o santinelă a Occidentului, ci un element de legătură, o punte între Europa şi Rusia. Dar această ipoteză e foarte departe de posibilităţile oferite de realitatea de astăzi, deoarece actuala clasă politică română nu pare deloc în măsură să conceapă, şi mai puţin să realizeze, un proiect geopolitic de acest gen”.

Lucrarea profesorului Mutti face, așa cum este normal, o vastă incursiune și în actualitatea geopolitică ardentă. O întreagă secţiune a cărţii este dedicată subiectelor de actualitate, iar studiile cuprinse în această secţiune se citesc realmente cu sufletul la gură. „Geopolitica Europei de ieri și de azi”, ultima secţiune a lucrării, adună laolaltă studii care se referă fie la episoade istorice celebre din punct de vedere geopolitic (Mussolini şi spada Islamului, Evola şi Nasser, Cine a dorit moartea lui Mattei), fie la elemente ce ţin de viitorul continentului european (Refondarea Uniunii Europene). O menţiune specială ar trebui poate atribuită unui studiu pe care cititorii credem că-l vor recepta cu mare interes (În căutarea Europei. Cum să ieşim din întunericul occidental?), studiu care, în stilul caracteristic al autorului, răstoarnă ideile comune și comode despre raporturile Orient-Occident apelând la o vastă bibliografie clasică și mobilizând resursele de înţelegere spirituală a acestor raporturi. Astfel, invocând autori de talia lui Dante, a lui René Guénon, Heidegger sau Virgiliu, profesorul Mutti lansează o provocare majoră atunci când se întreabă dacă nu cumva: „… Europa trebuia să ajungă – şi va ajunge efectiv chiar în epoca lui Dante, la începuturile epocii noastre – în proximitatea acelei faze istorico-culturale care, după René Guénon, «a reprezentat în realitate moartea a multe lucruri»?”.

Cu aceste idei, demersul profesorului Mutti se fixează definitiv în ceea ce am numit ceva mai sus geopolitica spiritualistă. Cititorii români au ocazia acum să ia contact cu una dintre cele mai interesante și convingătoare abordări geopolitice, una care convine spiritului tradiţional și în bună măsură anistoric al poporului român (anistorismul este, în acest punct, un fapt pozitiv!). Suntem încrezători că lucrarea profesorului Mutti se va bucura în România de o recunoaștere demnă de valoarea sa reală, aceea de învăţătură spirituală, mai presus de contingenţele actualităţii fulgurante.

Cristi Pantelimon