Doctor la oameni de seamă

DOCTOR LA OAMENI DE SEAMĂ

Portrete, amintiri, evocări

Tatăl meu, doctorul cardiolog Mihail Constantineanu (1927-2017), nu s-a lăsat, îmi aduc aminte, prea ușor convins să scrie spre a publica, deși a fost toată viața un împătimit al cititului, scrisului și al notelor de lectură. Tind să cred acum, uitându-mă în urmă, că apariția acestei cărți este rodul puterii de convingere a bunului lui prieten, scriitorul și criticul Alexandru Paleologu, care îi semnează, de altfel, prefața primei ediții a volumului. Mai mult ca sigur, însă, Conu’ Alecu, cum i se spunea între prieteni, nu a fost singurul care l-a împins de la spate. O influență decisivă trebuie să fi avut pictorul și editorul Sorin Dumitrescu, de asemenea un bun prieten al tatălui meu. A acceptat, în cele din urmă, să scrie și a avut șansa să publice, la intervale, în paginile de mijloc ale revistei România Literară. L-am ajutat, pe atunci, cu tehnoredactarea acestor texte, ocazie cu care, cu acordul lui, le-am și adaptat puțin la stilul publicistic impus de revistă.

Majoritatea textelor adunate în acest volum au fost publicate între anii 1994 și 1999 în România Literară (în ordine, în numerele 43/1995, 27/1999, 28 şi 37/1994, 32/1997, 29/1996, 25/1998, 7/1994, 3/1995, 29/1995, 36/1996, 15/1997, 41/1994), precum și, cel dintâi dintre ele, în Suplimentul Cultural Cotidianul Litere, Arte și Idei (numerele 10 (34)/1994 și
10 (36)/1995). Așadar, în 1999, se adunaseră suficient de multe articole pentru a putea fi strânse într-un volum. Astfel a apărut Doctor la Oameni de Seamă, publicat în primă ediție la Editura Anastasia în anul 2000, avându-l ca editor pe Sorin Dumitrescu în concepția grafică a Doinei Dumitrescu.

Tirajul a fost, probabil, la vremea publicării primei ediții, destul de mic pentru că volumul s-a evaporat de sub ochii noștri ca pâinea caldă. Interesul pentru carte a fost imediat, la fel și aprecierile. În anii care au urmat, de câte ori am avut ocazia să povestesc despre această carte, din care îmi rămăsese în bibliotecă doar un singur exemplar, și să le trimit prietenilor mei fragmente scanate sau câteva paragrafe rescrise, entuziasmul lor a fost mare. De aceea am decis, ca proiect personal, multă vreme amânat, la mai bine de 20 de ani de la prima ediție și la aproape cinci ani de la plecarea dintre noi a tatălui meu, să reeditez, foarte puțin revizuită ca și conținut și într-o nouă concepție grafică, cartea Doctor la Oameni de Seamă. Am avut șansa, spre sfârșitul etapei de tehnoredactare, să găsesc un exemplar din prima ediție cu corecturi făcute pe text chiar de tatăl meu și am, astfel, convingerea că am făcut, în ediția a doua, toate modificările absolut necesare.

Așa după cum veți vedea parcurgând paginile cărții pe care acum o țineți în mână, tata nu i-a îngrijit, cum ar putea sugera titlul, în sens medical vorbind, pe toți cei cărora le face aceste portrete extraordinare, atât de literare, fără să-și fi dorit, probabil, acest lucru atunci când le-a creionat. Veți citi aici și despre oameni pe care i-a admirat toată viața fără să-i cunoască în mod direct și despre alții, fără nicio legătură cu lumea culturală, dar care l-au încântat prin originalitatea sau personalitatea lor. Sunt portrete inedite, uneori, poate, ușor neiertătoare, pentru că era un fin și imparțial observator și, în felul lui mai puțin entuziast și manifest, un mare iubitor de oameni. Cum ar fi putut fi altfel, având în vedere meseria lui?

Numeroșii lui pacienți din lumea culturală i-au deschis, de-a lungul anilor, uși pe care tata nu a ezitat să intre și să cerceteze. Pentru că a fost și un mare îndrăgostit de trecut, de trecutul frumos, boem, al României, din care, acum privind în urmă, îmi dau seama că a făcut și el, la rândul lui, parte. Copil fiind, și mai apoi adolescent, prin anii ’80 îmi aduc aminte de serile în care ne călcau pragul personalități culturale marcante ale acelor vremuri. L-am amintit mai sus pe Alexandru Paleologu dar ne erau musafiri frecvenți și filosoful Andrei Pleșu, muzicologul Alfred Hoffman, pianistul Alexandru Demetriad, criticul Alexandru George și mulți alții. Erau vizite destul de riscante pentru ei în acele vremuri de strict control polițienesc în care trăiam cu toții. Îmi aduc aminte că știam imediat că tata are anumiți oaspeți după Daciile albe cu securiști, aproape întotdeauna aceiași, care ne supravegheau casa de pe partea cealaltă a străzii și cu care ajunsesem să ne cunoaștem până la a ne da, discret, binețe printr-o scurtă și reciprocă aplecare a capului. Erau seri în care se aprindeau aproape toate luminile din casa noastră mare și frumoasă, aerul prindea aromă de țigări și băuturi fine iar discuțiile lor, din care și acum îmi mai răsună în urechi câte un Noica sau un Guénon, se duceau până târziu în noapte.

 Tata a avut o viață lungă și frumoasă, uneori tumultoasă datorită vremurilor, deseori tulburi și schimbătoare, în care a trăit. Meseria lui de medic a fost pentru el întotdeauna în prim plan dar și-a împletit-o în fiecare moment, până aproape de 90 de ani, cu dragostea, aș zice fără să exagerez deloc, nemăsurată pentru filosofie, literatură, religie, artă și, mai ales, muzică, pentru că a fost toată viața nedespărțit de pianul pe care l-a adorat. A știut întotdeauna să-și trăiască clipa, să și-o prețuiască și să se împlinească ca un intelectual de primă mână.

Mihai Constantineanu