Destinul din oglindă – Micro-roman fantastic ilustrat

În romanul intitulat Destinul din oglindă, Adrian Majuru recurge la o soluţie literară similară celei adoptate de Eduardo Galeano, dar pe care nu cred că am mai avut ocazia de a o vedea vreodată încercată în literatura română, şi în nici un caz cu un mixaj atât de veridic de ficţiune şi realitate, de iluzie şi recurs la acurateţea documentului istoric. Romanul lui A. Majuru recompune istoria Bucureştiului din ultimii 200 de ani, adică era (acum apusă) a unei capitale europene decente, când nobleţea nu era o iluzie şi graţia nu era o raritate. Naratorul din romanul lui Adrian Majuru se disimulează în umbra fiecărei scene cu o discreţie pe care i-o bănuim şi autorului, ca şi cum şi-ar dori să nu il simţim şi să nu ne atingă, cu excepţia acelor momente când îţi propune să puncteze ceva ce nu putea fi trecut cu vederea… (…) Efectul suprapunerii tuturor acestor tablouri într-o singura şedinţa de lectură e halucinant: cu toate momentele reamintite aproape simultan, Bucureştiul devine personaj, geografia ajunge să domine destinele. Şi e un oraş al dezamăgirilor şi tragediilor… Lumea lui Adrian Majuru e profund îndatorată nu doar minuţioasei documentări istorice (cu referinţe la Ionescu-Gion şi alţi iconografi ai lumii bucureştene), ci şi artei de a reciti în spirit şi faptă pe Mateiu Caragiale. Adrian Majuru selectează tablourile cu o privire nu diferită de cea a lui Milorad Pavi, cel din Dicţionarul khazar, cu efectul precis al recompunerii întregului din reflectarea fiecăreia dintre piesele componente. Epocile se reflectă unele pe celelalte, păstrând invariant contrastul abrupt dintre rafinamentul unei minorităţi înnobilate (mai mult nenorocită decât ocrotită de destin) şi trivialitatea marelui ambient (nu diferit de cel de azi). (…) Pretextul literar ce uneşte toate aceste tablouri e clasicul motiv (borgesian) al oglinzii: chipurile se reflectă dintr-o epocă într-alta, peste timp, dincolo de momentele-limită ale istoriei pe care o trăiesc. Şi Adrian Majuru nu ezită să aleagă tot ce a avut mai rafinat Bucureştiul (amestecând acolo şi personaje controversate) pentru a-l face să contrasteze plebei (aceeaşi polarizare care ne fascinează şi în Craii de Curte-Veche).

Bogdan Suceava