Avatarurile populismului național românesc în primii 100 de ani – De la Mișcarea pașoptistă la Mișcarea legionară

Din Prefață:

Despre subiectul de Nation-Building s-a scris cu oarecare mefiență în mediul istoriografic românesc, tocmai pentru că apariția și formarea poporului român a fost (și este) mai mult un subiect ideologic, decât unul cu adevărat istoric. Tot mai mulți recunosc – scrâșnind – faptul că nu știm aproape nimic despre locuitorii de pe teritoriul fostei Dacii Traiane după retragerea aureliană din 271. Practic, până la apariția statelor feudale românești, după un mileniu, nu știm mare lucru despre acești locuitori, la fel ca și despre începuturile acestor state. Așa că istoria a fost înlocuită cu mitologia, iar mai târziu cu ideografia și ideologia curentelor politice la putere în diverse momente ale modernității. Și asta pentru că obsesiile spontaneității și ale continuității s-au născut pentru a legitima actele politice ale începutului de secol XIX. Nefiind greci – urmași ai lui Platon și Aristotel sau Sofocle și Euripide, nici germani – urmași ai lui Siegriefid și al Crimhildei și nici francezii – urmașii lui Cezar și Vercingetorix, am devenit și noi urmașii a doi bărbați cu brațe tari – Decebal și Traian.

Această filiație directă daco-romană ne-a folosit ca bilet de intrare la masa națiunilor mazziniene, care clamau libertatea și Republica în fața puterilor Congresului de la Viena. Teritoriile imperiilor din Centrul, Estul și Sudul Europei, cu populații influențate lingvistic, cultural și gastronomic de slavii balcanici, de coloniștii germani din Carpați și de pe Dunărea de jos, de maghiari, polonezi sau ruși, împrăștiate în provincii otomane, austro-maghiare și rusești, s-au dorit a fi devenite românești. Și asta a fost opera elitei culturale și politice românești de la 1848.

Lucrarea domnului Jelea este un demers la limita dintre istorie și științe politice, care dorește să se concentreze pe construcția teoretică a nation-building-ului românesc, atât de asemănător, și totuși, atât de diferit față de cel european. Și asta pentru că, dacă parcursul creării națiunii franceze, iar apoi germane, a evoluat în cadrul unor statalități importante, în cazul românilor elita a creat atât statul român, cât și națiunea română. Astfel, după 1859, elita politică și culturală în același timp, statalizată deja, a început construcția comunității naționale exclusiv ideologic, fagocitând comunități etnice și lingvistice întregi precum greci, bulgari, sârbi, ucraineni și mai târziu turci, tătari, cerchezi etc. în interiorul națiunii române. Această națiune construită ca o ”comunitate imaginată”, în termenii lui Benedict Anderson, a fost obiectul și subiectul statului elitar prin excelență. Și oarecum natural, pentru că în conștiința inițială a celor două părți – elita și poporul – rolul demiurgic l-a avut elita și nu națiunea, care s-a născut extrem de greu și cu o puternică tendință conservator religioasă (mai degrabă transnațională decât naționalistă, cum ne arată atât de plastic Vintilă Mihăilescu).

….

Concluziile la care ajunge autorul par valide și contribuie la calitatea lucrării: ”În fine, despre un specific al modelului de populism românesc, se poate vorbi în 3 dimensiuni complet contradictorii și antitetice între ele, ale căror relevanță și continuitate în manifestare, grevând istoria României până astăzi, validează suplimentar contribuția prezentului studiu. Toate au fost enunțate și explicitate anterior, însă extrase și aduse alături, pot contribui la înțelegerea unui profil unic al fenomenului manifestat la noi. Primul element este cel al etapei de nation building – insuficient realizată până în zilele noastre, dacă ne raportăm măcar la lipsa autenticei coeziuni civice și valorice dintre români: „un popor dezbinat”, cum auzim adesea. Al doilea ține de modelul agrarian al poporanismului și sămănătorismului, cu origini încă de la socialismul utopic al lui Teodor Diamant, unde economia rurală de subzistență este încă prezentă, într-o structură cultural-civilizațională suficientă sieși, care acceptă și folosește elementele modernității doar ca instrumente ale confortului, grefate pe aceleași mituri ale vârstei de aur ori ale suspiciunii față de reprezentativitatea politică democratică, fără aprofundarea unei deschideri față de stadiul actual al lumii occidentale căreia aparținem. Ultimul vizează eterna obsesie pentru dezvoltare, tot ca rezultat al nevoii de integrare în noul spațiu civilizațional apusean, nevoie confruntată permanent cu sindromul sau complexul rămânerii în urmă. Acest decalaj, vizibil până astăzi, a animat și animă atât discursul elitei, cât și conștiința publică. Iată blocajul inerent și permanent, pe care până în prezent elita politică nu a reușit să îl soluționeze: modelul evoluției urbane e unul mecanic, al celei rurale e unui organic; în ciuda bifării criteriilor sociologice ale dezvoltării, adică ale alfabetizării, urbanizării și industrializării, petrecute la jumătatea veacului trecut, asimetriile regionale dintre sat și oraș rămân la fel de pronunțate ca acum 100 de ani, confirmând continuitatea manifestării, în subteranele sensibile ale corpului social, a celor 3 elemente contradictorii și nesustenabile în paralel.” (pag. 192)

Ca orice volum ce are la bază o lucrare de doctorat, lucrarea Avatarurile populismului național românesc în primii 100 de ani: de la Mișcarea pașoptistă la Mișcarea legionară este perfectibilă, dar ea devine, tocmai prin această oportunitate, un punct de plecare pentru o discuție extrem de necesară, sine ira et studio, între oamenii de bună credință, dar care au crescut într-o cultură a naționalismului gros, și cei ce refuză orice perspectivă națională pentru a idealiza un univers absolut globalizat, care rupe orice legătură cu trecutul ”rău și opresiv”. Doar astfel, volumul domnului Jelea își poate atinge cu adevărat potențialul și porni pe drumul clasicizării.

Prof. Univ. Dr. Andrei Țăranu